16
Dorinta eminesciana, de Daniel Aurelian Radulescu
Aș vrea să-l văd pe Eminescu-n pantaloni scurți, dezinvolt
Zâmbind la soare fără gânduri, doar desfătându-se pe-un câmp
Mijind de flori printre prieteni veniți de pe la Ieși, din Olt,
Să-și guste un’ la altul glume pe-un dialog… de limbă strâmb.
… Să-și uite datul de titan, să-și lase frâu liber de geniu
Eliberat în imoral, să-și pună suflet la bătaie,
Să-și vindece maladul trup, să salte alături-n nou mileniu
Cu plete-n vânt, să soarbă izul de fericire… Un șpriț să-ndoaie…
Să-și lase timpul pentru hrana de zi cu zi, să-i fie dor
De tot ce și-ar fi vrut să aibă; s-asculte muza în cantate
Se depănând în vise limpezi, să-și umple suflet de amor
Fără suspin, fără trădare… Știindu-se o eternitate.
Ce dor îmi este să-l ating, să-i pipăi fizic, gând, speranțe,
Să stau -cum paparazzi, nopți- să-i fiu străjer din altă lume,
Să pot să-i fac din munca mea buchet de sute de vacanțe…
Doar să respir același aer, s-ascult când e chemat pe nume…
Ce mult aș da să-i spun… Mihaie, să suim dealul cu catrinți
Că vine și Ion lu’ Creangă, al lu’ Coșbuc… și-i plin de fete
Se pogorând dintre Luceferi pe ulițe cu alai de prinți
Ne petrecând cu flori de tei, albastre, brune sau brunete…
Mi-e dor, repet, de-un Eminescu de trup și purtător de suflet,
De simțuri, zâmbet, poate râs… de pielea dogorind dorinți;
L-aș vrea un pieton de rând, să-l văd pășind ca-n vis de umblet…
Oricum ades l-ating pe umeri și-i spun… că-s duhul scos din minți!
07.08.2011
